Alegerile Danei

Cu toate ca de obicei nu ma bag la promovez povestiri de genul, asta este intr-un fel interesanta. O povestire reala care pare ca o buna carte..

Din nefericire persoana respectiva a trecut prin destule, astfel incat, inainte de a va da linkul, voi pune cateva fragmente:

În dimineaţa zilei de vineri, 31 iulie 2009, Dana a mers la spitalul Euroclinic din Bucureşti, să‑şi facă o ecografie. Avea 34 de ani şi voia să verifice nodulul din sânul drept, care în ultimele trei săptămâni crescuse simţitor şi începuse să o doară. După ce a văzut rezultatul ecografiei, medicul, o femeie şatenă cu trăsături blânde, i‑a sugerat să‑şi facă şi o mamografie şi să se întoarcă la spital peste o oră şi jumătate pentru o consultaţie la oncolog. Dana s‑a întors la biroul firmei de turism unde lucra şi a cerut învoire pentru restul zilei. Nu mai ştie cum a trecut acea oră şi jumătate. S‑a întors la spital, a intrat în cabinetul oncologului şi din acel moment a amorţit. Bărbatul a început să o întrebe câţi ani are, unde lucrează, dacă are copii, dacă e căsătorită, ce hobbyuri are. Apoi i‑a spus că are cancer şi că dacă nu urmează o schemă de tratament care include chimioterapie şi operaţie la sân, va face metastază şi va muri într‑un an.

A început chimioterapia în septembrie, la Cluj, pentru că un medic de acolo i‑a spus că îi poate face rezecţie limitată (adică să‑i scoată doar tumoarea şi nu întregul sân), şi să-i pună silicon în timpul aceleiaşi operaţii – o variantă rar întâlnită în România, unde de obicei reconstrucţia sânului se face la câteva luni după operaţie.

Mergea la Cluj cu avionul. O sesiune de chimioterapie dura cam 45 de minute, timp în care aştepta ca lichidul verde, alb sau roşu dintr‑o perfuzie să i se scurgă în vene. Încă din primele minute mâna îi îngheţa, pielea parcă îşi schimba textura şi simţea cum corpul se transformă, cum tumoarea parcă se strânge şi se micşorează. Se întorcea la Bucureşti în aceeaşi zi. Înainte să urce în avion intra în toaleta aeroportului şi vomita. În cele 50 de minute de zbor, se ruga să nu i se facă rău. Cobora, îşi lua maşina din parcarea aeroportului şi conducea până acasă cu geamurile lăsate. În prima noapte dormea în baie. Urma o săptămână în care îi era foarte greu să se ridice din pat dimineaţa. În a doua săptămână începea să se simtă mai bine, iar în a treia era „ca o floricică”. Apoi o lua de la capăt. În total, şase serii de chimioterapie.

Ultima şedinţă de chimioterapie a făcut‑o pe 23 decembrie la Bucureşti, la Euroclinic. Crăciunul l‑a petrecut cu un cuplu de prieteni. A mâncat sarmale şi prăjituri. Pe 31 decembrie, când se pregătea pentru petrecerea de Revelion, a observat că îi căzuseră genele. A fost un şoc, ultima picătură după un şir de rău, vărsături, păr căzut şi kilograme în plus. Imaginea despre sine i se alterase de când începuse chimioterapia. Îşi dorea uneori să fie invizibilă, ca oamenii să nu o respingă pentru că arată rău.

„Pentru o femeie e ca şi cum îşi pierde din feminitate”, mi‑a spus. „Ideea e că atunci când ţi‑e rău şi verşi, se întâmplă foarte multe lucruri, zici: băi, măcar atâta, să arăt bine. Şi nu arăţi bine.”

Povestea completa o puteti citi pe siteul celor de la Decat o Revista.

Ti-a placut acest articol ? Ajuta si pe altii sa il gaseasca folosind linkurile de social media de deasupra comentariilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *