Cu bicicleta prin Timişoara

Pentru că postul scris iniţial despre călătoria cu bicicletă prin Timişoara a fost şters automat de wordpress, motivul fiind ştiut numai de el, trebuie să îl rescriu acum. Mi-am căutat câteva momente de calm şi cu puţină motivaţie m-am pus să îl scriu. Din nou.

Nu se putea să nu mă enerveze ceva în toate aceste zile, dar vineri a fost foarte rău, m-am trezit cu o factură umflată datorită unor programe care “rulau în background”. Fucking Android phones cu programele lor care mânca bandă de net fără să îţi dai seamă. Până să îmi dau seamă m-am trezit cu un cost suplimentat de 7 euro. Aşa că mi-am băgat pwla în toate vietăţile de pe planetă şi l-am dezactivat serviciul. Dacă am nevoie de internet, wireless-ul e foarte bun, nu mai e nevoie de altceva.

Asta a fost vineri. De atunci însă lucrurile s-au mai calmat puţin şi ieri am decis să merg până la Timişoara cu bicicleta, aşa de fun. Mi-am luat bicicleta şi la oră 1, când afară erau un milion de grade celsius, mi-am pus şapca pe cap, mi-am luat sticlă cu apă şi am pornit la drum. Sunt 15 km de mers, iar cu o bicicleta cu roţi groase de 24 e cam greu să parcurgi distanţa asta în mai puţin de o oră. Cu toate aceste inconveniente, am reuşit să parcurg distanţa în 45 de minute, un “record” pentru mine.

În Timişoara, după o călătorie de 25 de minute cu trenul (nu pot să merg pe drum european cu bcicleta aceasta), m-am apucat să fac poze într-o parte şi în alta, dar după o oră în care am mai parcurs încă vreo 10 km am decis să mă opresc şi să iau o pauză în parcul de lângă Piaţa Traian (îmi scapă numele oficial). Temperatura urcase până la 39 de grade, iar unele termometre (probabil poziţionate mai la soare) arătau şi 42 de grade celsius. Temperaturi de iulie într-adevăr. După o plimbare lungă prin oraş, o întâlnire şi o şocată, m-am decis să plec acasă. Şi am ajuns acolo abia după o lungă perioadă, pentru că a trebuit să pedalez din nou. Şi de data asta era cam întuneric. Totuşi, având o vestă reflectorizantă şi o lanternă la mine, totul a fost ok. A fost enervant că toţi şoferii aveau faza mare pornită şi până să îmi vadă lanterna mea, mă orbeau serios. A trebuit să le dau flashuri (adică să dau lanterna în sus şi în jos) ca să îşi dea seama că e cineva acolo. Totuşi, totul a mers ok.

De pe drumul de întoarcere s-au întâmplat două lucruri care sunt de menţionat. În primul rând, fiind seară, insectele făceau legea. Pe tot drumul către casă insectele au sărit şi s-au lipit de mine, ceea ce a fost complet non-distractiv. Când am ajuns acasă a trebuit să dau jos o groază din insectele respective.

A doua chestie a fost o întâmplare petrecută undeva spre Obad, când deodată m-am trezit cu un câine de ăsta care stătea de pază la oi că venea în spatele meu. Ţinând cont mă mergeam lejer, cu vreo 17-18 km/h, mi-am zis că nu o să am probleme. Până când m-am trezit cu el la vreo 6 metri în spatele meu şi mi-am zis : “Apăi vrei să vedem care e mai rapid ?” şi am accelerat serios (până la vreo 35 km/h), moment în care câinele a decis să mă lase în pace, pentru că nu mă putea ajunge.

După o astfel de călătorie însă, în care am făcut vreo 50 de km, am decis că azi să fie zi de pauză, pentru că deja genunchiul meu stâng a început să facă ceva figuri. Astfel încât azi veţi avea parte de texte mai multe ca în oricare altă zi a săptămânii.