M-am decis sa inaugurez o rubrica noua aici pe blog, pentru ca de multe ori nu am timpul necesar sa scriu postari elaborate. Mi-am zis sa pun cateva strofe de poezii interesante pe care le voi gasi pe net sau prin cartile vechi pe care le am prin casa. Poate mai reusesc sa conving si pe altii sa mai citeasca. Va fi o categorie de “Proza de noapte”, dar acolo va dura ceva mai mult sa scriu.
Pana atunci, va las cu prima poezie – Intr-o gara – Octavian Paler
Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi
Sunt destui călători care vin şi călători care pleacă.
De ce vin? De ce pleacă?
Dar e prea devreme să întreb.
Filosofii, istoricii, profeţii şi toţi ceilalţi care se ocupă
Cu sensul existenţei dorm încă. Au citit pînă noaptea târziu
Si nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineînţeles
In sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă?
Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu
Câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are
Aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi,
Extenuaţi, de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez
Pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta,
Care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte,
Nu ştiu de ce stau oamenii prin sălile de aşteptare ale veacului.
Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu,
Intre două ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
Au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău?
Nu ştiu. Cei care ne explică astfel de lucruri complicate
Dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări
Si ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii
In timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau
Ca o dimineaţă imensă. Încât, stau mai departe în această
Jumătate de mirare şi jumătate de spaimă, prudent,
Să nu fac o gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea.
Ar întoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară
tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii
şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu ştiu cât va trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Şi nu pot nici să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
şi să râdă. „Nu ştiai? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?
Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.
